De ce căscăm când vedem pe altcineva căscând?

Te afli în mijlocul unei ședințe, ești la birou, la un film, te întâlnești pe stradă cu cineva sau porți o conversație la telefon. La un moment dat, într-un astfel de context, cineva cască. Aproape instantaneu, simți că maxilarul îți scapă de sub control. Și caști și tu cu o poftă de nestăvilit. Ce se petrece, de fapt, în creierul tău, în acele secunde? De ce căscăm când vedem pe altcineva căscând?

Unii spun că ar fi un fenomen molipsitor. Alții îl consideră o stare de bine sau o exprimare a plictiselii. Și este prezent la toate ființele vertebrate. Ba chiar se spune despre căscat că ar fi una dintre formele de comunicare nonverbală. Fiecare dintre noi cască la un moment dat. Așa că e chiar interesant să știm de ce cască oamenii și, mai ales, de ce căscăm când vedem pe altcineva căscând.

Ce înseamnă să caști

Înainte de a putea înțelege de ce căscăm când vedem pe altcineva căscând, e important să știm ce este căscatul în sine. Căci vorbim despre un gest atât de familiar, că pare să nu mai aibă vreo importanță. Or, căscatul este unul dintre cele mai vechi comportamente fiziologice ale animalelor care posedă coloană vertebrală. Biologul evoluționist Andrew Gallup, de la Universitatea Johns Hopkins, estimează că ar fi apărut odată cu evoluția peștilor cu maxilar, acum aproximativ 400 de milioane de ani.

Practic, orice ființă vertebrată cască. Fie că vorbim despre pești, reptile, păsări, fie de mamifere și, evident, oameni. Și nu e doar o „fiță” a creierului atât de complex. Se poate spune că reprezizntă o moștenire biologică profundă, înscrisă în arhitectura sistemului nervos cu mult înainte ca primii oameni să apară.

Un căscat durează, în medie, între șase și opt secunde, fie că se produce la om sau la alte specii. Pe parcursul acestei scurte perioade, gura se deschide larg, maxilarul coboară, muschii gâtului, feței și pieptului se întind puternic, ochii se închid parțial, urechile „se deschid" ușor prin activarea trompei lui Eustachio. Întregul corp pare să se reseteze pentru o clipă. Este o experiență aproape meditativă.

De ce căscăm în general

Căscatul este unul dintre gesturile involuntare comune. Și presupune deschiderea gurii larg, cu o inspirație profundă, care umple plămânii cu aer. Deși nu se cunoaște cu exactitate cauza căscatului, acesta este privit de obicei ca fiind o reacție a organismului la oboseală. De altfel, se și declanșează, în general, când ne simțim epuizați sau somnoroși. Și atunci când suntem plictisiți căscăm în mod natural.

Una dintre cele mai populare teorii se referă la nevoia de oxigen. Dar a fost combătută. Altele spun că ar fi vorba despre starea generală a organismului, despre temperatura creierului sau despre nivelul de empatie al celui care cască. Teoria general acceptată constă în faptul că motivul pentru care căscăm ar fi reglarea temperaturii creierului. Inhalarea aerului poate ajuta la scăderea temperaturii creierului.

Un studiu publicat în 2014 în jurnalul „Physiology & Behavior” a analizat obiceiurile de căscat ale mai multor oameni. Și s-a descoperit că fenomenul se produce mai rar în timpul iernii. Așa că, atunci când temperatura creierului crește peste limite, căscatul îl poate ajuta să se răcorească. Un alt motiv al căscatului este pentru că organismul vrea să se învioreze. Și atunci simțim și nevoia de a ne întinde concomitent. Mișcarea ajută la relaxarea plămânilor și a țesuturilor și la întinderea mușchilor și a articulațiilor. În plus, accelerează fluxul sanguin către față și creier, sporind atenția.

Studiile au mai arătat și că oamenii cască mai frecvent atunci când temperatura ambiantă este ușor mai mare decât temperatura corpului, și aproape deloc atunci când țin un pachet de gheață pe frunte. Căscatul are, se pare, un rol de termostat intern pentru cel mai important organ al nostru. În plus, este un semnal fiziologic că creierul trebuie să treacă de la somn la veghe, de la activitate la odihnă, de la concentrare la relaxare. De aceea căscăm cel mai des dimineața, imediat după trezire, sau seara, înainte de a adormi.

De ce căscăm când vedem pe altcineva căscând

Una dintre cele mai vehiculate teorii despre căscat se referă la faptul că acesta ar fi „molipsitor”. Și este foarte adevărat. Căci căscatul se poate declanșa automat atunci când vedem pe altcineva căscând sau auzim sunetul produs de o altă persoană care cască. Unii cască scurt, în vreme ce la alții căscatul poate dura câteva secunde bune. Iar alții scot sunete amuzante sau lăcrimează. Și sunt și oameni care combină căscatul cu întinderea mușchilor.

Acest căscat contagios este, din punct de vedere al neuroștiinței, mult mai interesant decât căscatul obișnuit. Deși ai crede că s-au gândit la asta cercetătorii zilelor noastre, încă din vremuri străvechi s-au întrebat oamenii de ce căscăm când vedem pe altcineva căscând. Pentru prima dată a fost consemnat acest lucru de către Erasmus din Rotterdam, în 1508. El nota atunci: „căscatul unui om îl face pe altul să caște”. Nu a oferit, însă, nicio explicație. Cinci secole mai târziu, oamenii de știință au descoperit că răspunsul nu este deloc simplu.

Spre deosebire de căscatul spontan, cel molipsitor apare exclusiv la specii sociale. Și ne referim aici la oameni, cimpanzei, câini, lupi și, surprinzător, la câteva specii de papagali. Nu apare la pești sau reptile, chiar dacă aceștia cască spontan. Această distribuție a speciilor este o primă pistă importantă. Și se pare că ceva legat de viața socială complexă a dus la apariția acestui comportament.

Desi se spune că este molipsitor, nu toți oamenii reacționează la fel. Cam 70% dintre oameni simt nevoia să caște atunci când văd pe altcineva, față în față, la TV sau în poze, căscând. Ba chiar și gândul la asta te poate face să caști. Totuși, deși gestul este prezent și la animale, nu funcționează la fel ca la om.

Neuronii-oglindă sunt „de vină”

De ce căscăm când vedem pe altcineva căscând? Ei bine, un posibil responsabil pentru asta ar putea fi așa-numiții neuroni-oglindă. În creierul uman există o clasă specială de celule nervoase, descoperite, întâmplător, în anii '90, de cercetătorii italieni care studiau maimuțele. Acești neuroni au o proprietate uimitoare. Ei se activează atât când efectuăm o acțiune, cât și când observăm pe altcineva efectuând aceeași acțiune. Cu alte cuvinte, creierul simulează intern ceea ce vede în exterior.

Neuronii-oglindă sunt considerați fundamentul neurologic al imitației, al învățării prin observare și, în opinia multor cercetători, al empatiei. Când îi vedem pe alții suferind, râzând, mâncând sau chiar căscând, creierul nostru procesează acele acțiuni aproape ca și cum le-am face noi înșine.

Studiile de neuroimagistică au arătat că, atunci când o persoană vede pe cineva căscând, se activează regiuni cerebrale asociate cu procesarea emoțională și cognitivă socială. Și acestea includ cortexul cingular anterior și girusul frontal inferior drept. Sunt zone implicate în empatie, înțelegerea intenților altora și procesarea stărilor emoționale ale celorlalți. Această legătură sugerează că a te molipsi de un căscat este, la nivel neurologic, un act de rezonanță socială. Creierul se sincronizează, involuntar și automat, cu starea creierului celuilalt.

Căscăm din empatie

Ca o consecință a celor spuse despre neuronii-oglindă, se pare că empatia este un alt motiv de ce căscăm când vedem pe altcineva căscând. Așadar, persoanele mai empatice sunt mai predispuse la căscatul contagios. Și, într-o oarecare măsură, datele confirmă această ipoteză. Studiile au arătat că persoanele care obțin scoruri mai mari la testele de empatie tind să fie mai predispuse la a căsca atunci când alții cască.

La polul opus, cercetările conduse de Andrew Gallup au identificat o corelație negativă interesantă. Persoanele caracterizate prin detașare emoțională, lipsă de empatie și manipulare sunt semnificativ mai puțin predispuse la căscatul contagios. Dar această asociere nu trebuie înțeleasă ca un diagnostic. Să nu caști când altul cască lângă tine nu te face psihopat.

Un alt factor care influențează puternic căscatul este apropierea emoțională. Suntem mai predispuși să căscăm după o persoană cunoscută sau apropiată decât după cineva străin. Prietenia și intimitatea emoțională amplifică efectul contagios, ceea ce sugerează că în spatele acestui reflex se află ceva mai profund decât o simplă imitație mecanică.

Sistem de alarmă colectivă pentru supraviețuire

Dincolo de empatie, o altă ipoteză explică de ce căscăm când vedem pe altcineva căscând. Și mai ales de ce acest gest a supraviețuit evoluției. Se pare că un căscat are rolul de creștere a vigilenței de grup. Raționamentul este elegant. Dacă un individ dintr-un grup cască, el semnalează, involuntar, o stare de alertă redusă, de somnolență sau de atenție scăzută. Văzând sau auzind acel căscat, ceilalți membri ai grupului se sincronizează și ei cu acea stare.

Dar efectul nu este reducerea vigilenței pentru toți. Paradoxal, reprezintă stimularea unui soi de alertă colectivă. Gallup a testat direct această ipoteză. Participanților li s-au arătat imagini conținând stimuli amenințători, precum șerpii, și stimuli neutri, după ce urmăriseră videoclipuri cu persoane care cască. Rezultatul a fost surprinzător. După vizionare, participanții detectau șerpii semnificativ mai rapid, în vreme ce detectarea stimulilor neutri nu s-a îmbunătățit. Așadar, căscatul contagios pare să activeze mai degrabă mecanismele de detectare a amenințărilor.

Aceeași dinamică a fost observată la lei. Un studiu a arătat că leii care se molipseau de căscat de alți lei din grup erau de 11 ori mai predispuși să se alinieze comportamental cu cel care căscase. Este o sincronizare motorie care poate reflecta exact această funcție ancestrală de coordonare a grupului.

Sunetul și imaginea mint deopotrivă

Una dintre cele mai fascinante particularități ale căscatului contagios este că nu necesită contact vizual direct. Putem să o facem și când nu vedem persoana, ci doar o auzim. Sau, și mai interesant, când citim despre asta. Poate ți s-a întâmplat chiar pe parcursul lecturii acestui articol să caști de câteva ori. Sau poți să caști și când te gândești la cineva care căsca la un moment dat.

Această capacitate de declanșare prin simpla reprezentare mentală sugerează că mecanismul este înrădăcinat adânc în modul în care creierul procesează informația socială. Rețelele neuronale implicate sunt suficient de sensibile încât să fie activate de conceptul de căscat, nu doar de perceperea lui.

Căscatul contagios e semn de maturizare

Un detaliu important în înțelegerea căscatului contagios este că nu apare de la naștere. Nou-născuții cască spontan, chiar și în uter, conform ecografiilor, dar nu „prind” căscatul altora. Predispoziția la căscat molipsitor se dezvoltă treptat, odată cu maturizarea capacităților socio-empatice ale creierului, în jurul vârstei de patru-cinci ani.

Acest calendar de dezvoltare confirmă legătura dintre contagiozitatea căscatului și abilitățile sociale complexe. La aceeași vârstă, copiii încep să înțeleagă mai bine că alții au stări mentale diferite de ale lor. Este vorba despre ceea ce psihologii numesc „teoria minții”. Iar creierul copiilor devine atunci predispus la căscatul contagios.

Sursa foto: Shutterstock

Alte surse: healthline.com, thoughtco.com,

Citește și De la ce vârstă pot folosi copiii deodorantul