Mihaela Geoană, mărturisiri rare despre copilărie și părinții ei: „De la mama am învățat arta de a crea un cămin, nu doar o casă, și importanța de a ține familia unită” / EXCLUSIV

Mihaela Geoană rememorează, într-un interviu acordat revistei VIVA!, anii copilăriei și ai formării sale, vorbind despre valorile solide primite de la părinți, disciplina dobândită într-un mediu educațional exigent și parcursul care a condus-o, în cele din urmă, spre Arhitectură, după ce, inițial, a visat să devină medic.

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI

Într-un interviu pentru VIVA!, Mihaela Geoană vorbește cu sinceritate despre rădăcinile sale și despre rolul esențial pe care părinții l-au avut în formarea ei. Crescută într-o familie în care echilibrul, rigoarea și căldura sufletească mergeau mână în mână, aceasta își amintește cum exemplul discret al părinților i-a oferit nu doar repere solide, ci și acea stabilitate interioară care avea să o definească mai târziu.

Mihaela Geoană, mărturisiri rare despre copilărie și părinții ei

Aș vrea să ne întoarcem puțin în timp, pentru a vă cunoaște mai bine. Cum a fost copilăria dumneavoastră și ce valori ați primit din familie?

Copilăria mea a fost una echilibrată și, privind în urmă, îmi dau seama cât de mult m-a definit. Am avut o copilărie frumoasă, tipic bucureșteană, într-o familie care a prețuit enorm educația și rigoarea. Tata, inginer, mi-a transmis precizia, perfecționismul și o dragoste pentru organizare care mă ajută și astăzi în tot ce fac. Mama, profesoară cu rădăcini aromâne, a fost sufletul casei; de la ea am învățat arta de a crea un cămin, nu doar o casă, și importanța de a ține familia unită. Am crescut într-un mediu în care educația conta enorm, dar nu era vorba doar despre școală, ci despre felul în care înveți să fii om.

Citește și: Care a fost ultima dorință a lui Mircea Lucescu: „A insistat față de toată lumea cu acest lucru”. Mărturisirea tulburătoare făcută medicilor înainte de moarte

Am fost învățată să ascult, să observ, să nu judec ușor și să îmi asum responsabilitatea pentru deciziile mele. Părinții mei nu au fost niciodată oameni ai discursurilor lungi, ci ai exemplului. Am învățat de la ei că ceea ce faci trebuie să fie bine făcut, că promisiunile trebuie respectate și că nu există scurtături atunci când îți dorești să construiești ceva durabil. Eram un copil cuminte și încercam mereu să nu îmi supăr părinții, învățând bine și fiind responsabilă. Cred că cel mai important lucru pe care l-am primit din familie este această formă de stabilitate interioară. Un fel de a fi care m-a ajutat mai târziu să trec prin momente dificile fără să îmi pierd direcția.

"Acei ani m-au ajutat să capăt o structură interioară care mi-a folosit toată viața"

Ați învățat la "Caragiale", un liceu de top, la care visa orice adolescent din anii 1980. Ce fel de liceană erați?

Liceul „Caragiale” era un mediu competitiv, dar și foarte stimulant. Acolo am învățat disciplina, dar și curiozitatea. Era o perioadă în care începeai să te definești, să îți conturezi personalitatea, să îți pui întrebări despre viitor. Îmi plăcea să învăț, însă mai ales îmi plăcea să înțeleg. Nu eram genul care să memoreze mecanic, aveam nevoie să dau sens lucrurilor. Eram o liceană serioasă, integrată în grupul meu de prieteni. Nu eram neapărat în centrul atenției, dar eram atentă la tot ce se întâmpla în jurul meu. Îmi plăceau biologia și matematica, discipline care îmi solicitau atât logica, cât și atenția la detalii.

Citește și: Ce sfat i-a dat Mihaela Geoană fiicei sale, Ana, înainte de căsătorie: "Același lucru l-am făcut și noi, eu și Mircea, încă de când eram tineri…". Ce părere are despre ginerele ei, Garrett Cayton/ EXCLUSIV

Era o perioadă în care ne construiam visurile cu puține resurse exterioare, dar cu multă imaginație. „Caragiale” mi-a oferit o bază culturală solidă și m-a învățat să aspir mereu la mai mult, să nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură. Privind în urmă, cred că acei ani m-au ajutat să capăt o structură interioară care mi-a folosit toată viața.

"Tata m-a ghidat subtil spre Arhitectură"

Care erau pasiunile dumneavoastră în acea perioadă și ce visați să deveniți? Știu că ați studiat Arhitectura, o facultate unde nu se intra atât de ușor… Viața de studentă cum a fost?

Încă din liceu mă atrăgea ideea de a construi, de a crea. Inițial, visam să devin medic chirurg. Aveam o manualitate foarte bună și mă pasionau lecțiile de biologie. Însă, după ce un unchi chirurg m-a luat în sala de operație, mi-am dat seama că poate nu e calea mea. Tata, care lucra în industria lemnului și admira enorm arhitectele pentru eleganța și inteligența lor, m-a ghidat subtil spre Arhitectură. Mi-a spus că este o meserie unde desenezi un vis și apoi îl vezi concretizat în realitate.

Arhitectura mi s-a părut o combinație fascinantă între rigoare și creativitate. Era un domeniu în care puteai să îți pui amprenta, dar în același timp trebuia să respecți reguli foarte clare. Admiterea nu a fost ușoară, dar studenția a fost una dintre cele mai frumoase perioade. Erau ani de muncă intensă la planșetă, nopți pierdute pentru proiecte, dar și o libertate a spiritului pe care o regăseam în discuțiile cu colegii. Am profesat puțin, dar pasiunea pentru design și structură a rămas cu mine. Cred că arhitectura m-a învățat să gândesc în perspectivă și să nu mă grăbesc în decizii. Este o lecție care mi-a fost extrem de utilă în tot ceea ce a urmat.