La 43 de ani, Arnaud Denis a apelat la eutanasie, după o operaţie banală care i-a transformat viața într-un coşmar: „Un om știe când este condamnat” / Mesajul sfâșietor al actorului

La 43 de ani, actorul şi regizorul francez Arnaud Denis, aflat în stare de invaliditate severă după implantarea unui dispozitiv pentru tratarea unei hernii, a recurs marţi la eutanasie pentru a-şi pune capăt suferinţei cu care se confrunta de doi ani.

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE AUGUST, GRATIS, AICI

Actorul şi regizorul francez Arnaud Denis denunţa de trei ani neglijenţa, „abandonul” şi „negarea medicală” a căror victimă a fost. În cele din urmă, a fost diagnosticat cu encefalomielită mialgică, o boală cronică cunoscută şi sub denumirea de sindromul oboselii cronice.

Actorul Arnaud Denis a fost eutanasiat la 43 de ani

Arnaud Denis fusese operat de o hernie inghinală pe partea dreaptă pe 17 iulie 2023, operaţie în cadrul căreia i s-a implantat o proteză din polipropilenă. A fost momentul care a marcat începutul unui adevărat coşmar.

„Nu mai pot ieşi din casă. Nu mai am viaţă socială. Nu mai am nicio viaţă. Nu mai am nimic din ceea ce constituie demnitatea unui om. Şi situaţia se înrăutăţeşte pe zi ce trece. (…) Medicii nu mai au nimic să-mi propună”, mărturisea el pe 6 ianuarie, când şi-a anunţat intenţia de a muri.

Marți, actorul a fost eutanasiat în Belgia, la vârsta de 43 de ani, a anunțat avocatul său, Philippe Courtois.

„Decizia lui Arnaud Denis a fost luată de comun acord cu trei medici din Namur (în Belgia). Corpul nu-l mai susţinea. Îşi pierduse controlul asupra lui. Decesul lui Arnaud Denis este o consecinţă a durerilor intense pe care le îndura de mai multe luni”, a declarat pentru AFP avocatul său Philippe Courtois.

„M-a însărcinat să îi continui personal demersurile şi să îi sprijin familia”, a adăugat acesta, anunţând că „a contestat deja clasarea fără urmări” a unei plângeri făcute de Arnaud Denis.

Citește și: Descoperire macabră în râul Olt: trupul unei tinere a fost găsit într-o valiză, de un pescar. Valentina avea 28 de ani: "Știu că era cu iubitul ăsta, nenorocitul ăsta gelos" / Poliția îl caută pe Băltățeanu Gheorghe Vlăduț

Arnaud Denis, plângere pentru vătămare corporală din culpă

Actorul depusese o plângere pentru vătămare corporală din culpă, pe 5 ianuarie 2026, dar aceasta a fost clasată fără urmări la sfârşitul lunii august „din cauza unei infracţiuni insuficient caracterizate”.

Într-o reacţie publicată pe 18 septembrie, Arnaud Denis s-a declarat „revoltat şi dezamăgit” de această clasare „Ce a mai rămas din mine este călcat în picioare”, a declarat el, citat de News.ro.

Avocatul Courtois a anunţat că a depus pe 18 septembrie o nouă plângere, de data aceasta constituindu-se ca parte civilă, pentru a obţine „deschiderea unei anchete judiciare”. Actorul şi regizorul suferea de ani de zile de dureri atroce legate, potrivit lui, de implantul anti-hernie.

Citește și: Prima sentință în cazul lui Mario Berinde, băiatul din Timiș ucis de prietenii lui. 15 ani de detenție și daune de un milion de euro pentru unul dintre adolescenți

Ultimul mesaj postat de Arnaud Denis

"Am terminat cu maltratarea medicală.

Mi-am povestit deja pe larg povestea. Trei ani interminabili de degradare a stării generale de sănătate, începând de la o operație de hernie în 2023.

Nu le mulțumesc celor de la AP-HP că m-au abandonat în fața suferințelor mele multiple și degradante timp de trei ani de deteriorare continuă a stării generale, în ciuda eforturilor mele. Nu le mulțumesc, deși pierdusem 17 kilograme în trei luni după operația de hernie inghinală din 2023 și nu mai puteam să mă hrănesc, din cauza lipsei motilității intestinale. Nu le-a fost suficient. „Luați laxative.” Am cerut să fiu internat. Mi s-a răspuns: „CT-ul este normal”, mergeți acasă.

Îi salut din toată inima pe medicul meu de familie, care a fost singurul care a încercat să mute munții din loc, dar în zadar.

Nu le mulțumesc neurologilor că au refuzat, în repetate rânduri, o biopsie musculară, deși nu mai puteam merge sau să-mi susțin spatele, gâtul și șoldurile. Nu le mulțumesc celor de la Institutul de Miologie de la Pitié-Salpêtrière, care s-au mulțumit să facă un singur EMG în 2024, fără nicio monitorizare ulterioară, pentru că acesta nu arăta anomalii. În timp ce un EMG făcut la Fundația Rothschild în 2026 arăta clar „anomalii neurogene cronice ale membrelor inferioare”. Nici acel neurolog de la Kremlin-Bicêtre, care a îndrăznit să scrie într-un raport „fără tulburări de mers”, deși eram în cârje și purtam un guler cervical pentru a-mi susține gâtul. Acest om m-a primit cu o violență nemaipomenită.

Am ajuns de 12 ori la Urgențe într-un singur an. La început mi s-a spus: „Nu aveți nimic.” Iar când nu mai puteam merge, într-o zi mi s-a spus: „Da, dar acum este cronic, nu mai avem ce face. Mergeți acasă.”

Citește și: Gorban Hamid, un cunoscut medic stomatolog din Timișoara, găsit împușcat în propria locuință. Bărbatul, în vârstă de 61 de ani, a lăsat un bilet de adio

Nu le mulțumesc medicilor din cadrul Protocolului CASPER de la Hôtel-Dieu pentru că au minimalizat gravitatea stării mele și au introdus în dosarul meu medical o notă permanentă, menționând o boală „cronică” și împiedicând orice investigație suplimentară sau acces la îngrijiri, în ciuda agravării continue. Nici măcar tratament pentru durere. Am fost abandonat într-un fund de sac medical, fără niciun sprijin, spunându-mi-se să „fac sport”, deși pedalam acasă pe o bicicletă eliptică de doi ani, continuând în același timp să-mi pierd masa musculară. Și am ajuns la osteopenie, cu risc de fracturi spontane și de rupturi ale tendoanelor.

"Nici măcar nu am avut acces la îngrijiri paliative în Franța, în ciuda solicitărilor mele, deși am ajuns într-o stare de om imobilizat la pat"

Cineva nu și-a făcut treaba la timp în lanțul parcursului medical, iar apoi a fost prea târziu.

Nu le mulțumesc celor de la serviciul de urgență pentru cefalee de la Lariboisière pentru că, în repetate rânduri, au refuzat să mă înregistreze atunci când m-am prezentat, deși acest lucru contravine drepturilor pacienților, în timp ce aveam dureri de cap atât de puternice încât îmi venea să-mi lovesc capul de pereți și tocmai îmi pierdusem 20% din auzul bilateral, precum și o parte din vedere.

„Este vârsta, domnule.” Da, la 40 de ani este normal să-ți pierzi capacitatea de a merge, auzul și să ai brusc vederea încețoșată, desigur. Când am insistat să fiu înregistrat, mi-au aruncat dosarul pe picioare, spunându-mi „din moment ce faceți presiuni”. Vorbindu-mi ca și cum aș fi fost un animal, un copil, în timp ce eu ceream ajutor.

Oamenii cred, de obicei, puțin naiv, că este suficient „să mergi la spital” pentru a te simți mai bine și pentru a fi tratat. Din păcate, este fals. Și eu credeam asta înainte să fiu victima unor greșeli medicale repetate. Credeam puțin în Moș Crăciun.

"Ușile se închid una după alta, iar tu continui, neputincios, să-ți privești propria degradare, fără ajutor"

Dosarul meu medical este plin de greșeli grave. Începând cu o puncție lombară efectuată mult prea târziu, la 8 luni după apariția tulburărilor neurologice, și analizată „prin derogare”, deoarece a ajuns prea târziu la laboratorul din Lyon, deși fusese recoltată la Paris, ceea ce reduce șansele unei analize corespunzătoare.

S-a constatat o hiperproteinorahie, care nu este suficient de specifică și indică mai degrabă o inflamație neurologică persistentă, dar provocată de o infecție anterioară, care probabil a traversat bariera meningeală. În dosarul meu scrie: „Persoana care efectuează recoltarea trebuie să se asigure că proba este transportată în termenul prevăzut de reglementări. Risc de subestimare a leucorahiei.” Proba a ajuns prea târziu.

Atunci când patologiile decurg dintr-un act chirurgical, așa cum este cazul meu, ușile se închid una după alta, iar tu continui, neputincios, să-ți privești propria degradare, fără ajutor.

Un raport recent, devastator, al Curții de Conturi demonstrează o subestimare masivă a evenimentelor adverse din spitalele franceze. „7.000 de declarații privind efecte adverse în 2024, pentru un număr real estimat între 20 și 50 de ori mai mare.” (Sursa: France Info)

Acest lucru privește atât infecțiile nosocomiale, cât și erorile de diagnostic sau greșelile medicale grave. Acest fenomen este responsabil de cel puțin 4.000 de decese pe an în Franța.

Sunt victima unor erori medicale repetate și a unei îngrijiri acordate mult prea târziu în raport cu apariția primelor mele simptome alarmante. Pacienții ca mine ajung, în cele din urmă, pe lista neagră a Asistenței Publice.

Nu le mulțumesc radiologilor că au avut nevoie de nu mai puțin de 4 RMN-uri pelvine pentru a scrie, în sfârșit, negru pe alb, că proteza inghinală era „deplasată spre dreapta” și „comprima cordonul spermatic” și provoca o reducere a calibrului arterei iliace.

Nu îi mulțumesc companiei Medtronic, care a fabricat implantul care mi-a distrus corpul din interior, sistemul imunitar, digestia și sexualitatea. Nici chirurgului care m-a operat pentru că nu mi-a prezentat niciodată prospectul implantului, cu toate efectele adverse. Dacă aș fi știut, aș fi fugit mâncând pământul. Și a omis, de asemenea, să-mi spună că, în caz de problemă sau intoleranță, acesta nu putea fi îndepărtat fără riscul de a distruge întreg planșeul pelvin.

"Nu îi mulțumesc justiției franceze, care probabil va închide cazul „fără urmări” și nu va stabili o legătură de cauzalitate"

Nu le mulțumesc celor 7 chirurgi specializați în chirurgie digestivă pe care i-am consultat în urma nenumăratelor mele complicații și care și-au pasat cu lașitate cartoful fierbinte. Nici celor 12 gastroenterologi care nu au propus nicio investigație aprofundată privind disbioza și infecția intestinală cronică și s-au mulțumit să trateze simptomele în loc să caute cauza inițială, în timp ce nivelurile vitaminelor din analizele mele de sânge continuau să scadă inexorabil.

Nu îi mulțumesc ANSM pentru superficialitatea cu care tratează alertele semnalate de pacienții victime. Ei apără o industrie, nu pacienții.

Nu le mulțumesc clinicilor private și spitalelor franceze care refuză să le transmită pacienților cu implanturi referințele protezei lor pentru hernie, deși există o obligație legală de trasabilitate. Acest lucru îi descurajează să raporteze efectele adverse pe portalul Ministerului Sănătății. Acest lucru generează o subraportare masivă și un raport beneficiu-risc complet denaturat și evaluat greșit. Este o dezordine gravă.

Nu este acceptabil nici ca chirurgii specializați în chirurgie digestivă să primească în mod regulat sume de bani din partea producătorilor de proteze pentru congrese sau călătorii plătite integral. (Poate fi verificat în Transparency Santé.) Conflictul de interese nu este în beneficiul pacienților.

Nu îi mulțumesc justiției franceze, care probabil va închide cazul „fără urmări” și nu va stabili o legătură de cauzalitate. Deși eram perfect sănătos înainte de această intervenție. Nu există dreptate pentru victimele consecințelor iatrogene ale medicinei în Franța.

În cele din urmă, după un PET-RMN cerebral efectuat la Henri Mondor, care a evidențiat hipometabolismul anumitor regiuni ale creierului, am fost diagnosticat cu encefalomielită mialgică.

Tuturor bolnavilor de encefalomielită mialgică, ale căror suferințe sunt negate în sistemul medical din Franța și din întreaga lume. Este o urgență sanitară. Această boală neurologică invalidantă postinfecțioasă afectează milioane de oameni în întreaga lume. Milioane, inclusiv tineri și copii, care supraviețuiesc imobilizați la pat, în întuneric, în condiții deplorabile.

Țin legătura cu doi tineri de 23 și 27 de ani, care în curând vor recurge la eutanasiere în alte țări, atât de intolerabile sunt condițiile lor de viață. Unii ajung să moară acasă din cauza malnutriției, atât de inadecvate sunt îngrijirile. Nu există nicio monitorizare pentru complicațiile fiziologice grave pe care această boală le poate provoca, printre care instabilitatea cranio-cervicală, măduva fixată ocultă, scurgerile de lichid cefalorahidian insuficient evidențiate, compresiunile vasculare care duc la o hipoperfuzie cerebrală.

Sindromul de tahicardie ortostatică posturală, reactivările virale, anomaliile descoperite la nivelul mușchilor, afectările sistemului nervos central, ganglionopatiile nervilor spinali, hipovolemia — nimic din toate acestea nu este investigat în Franța.

Finanțarea dedicată cercetării este ridicolă în raport cu numărul persoanelor afectate. Trebuie să se schimbe. Guvernele sunt inactive și îi lasă pe bolnavi fără speranțe terapeutice, într-un abandon medical deplorabil și fără nicio demnitate umană.

Cât despre medicii care nu cred în această boală, deși este recunoscută de OMS din 1969, rușine lor. Rușine celor care îi trimit pe bolnavi la psihiatrie, în loc să fie la curent cu cercetarea internațională, în timp ce Spitalul Charité din Berlin organizează conferințe anuale la care participă specialiști din întreaga lume.

Într-o zi ne vor asculta. Sindroamele neurologice postinfecțioase trebuie să devină o prioritate de sănătate publică. Cu atât mai mult cu cât numărul lor explodează de la pandemia de COVID și sunt invizibilizate de sistemul sanitar.

Dar câți morți vor fi până atunci? Din alegere personală sau din cauza unei degradări lente și inexorabile. Nu se face nici legătura cu numărul concediilor medicale, care crește continuu.

În ceea ce mă privește, am lucrat fără întrerupere pe o scenă de teatru timp de 22 de ani. Nu este deloc o plăcere să nu mai poți sta în picioare, să mergi sau să te ridici din pat. Nu mă interesează deloc să continui așa.

Tuturor victimelor protezelor pentru hernie, din rândul cărora fac parte și eu, și care sunt cu miile și se degradează încet, copleșite de dureri, infecții cronice și nenumărate complicații, de care nici acestea nu se ține cont.

Rușine chirurgilor care își abandonează pacienții cu dureri insuportabile zi de zi, spunându-le că „este în capul lor”, chiar dacă unii dintre ei sunt în incapacitate permanentă de muncă.

„Nu vedem nimic la imagistică, totul este normal”, spun ei.

Este foarte convenabil: polipropilena nu este radioopacă și dispare sub fibroza inflamatorie. Așadar, în general, nu se vor „vedea” cauzele durerii. Este o ruletă rusească îngrozitoare.

Regret, de asemenea, că proteza care mi-a fost scoasă din corp din cauza nenumăratelor mele simptome sistemice nu a fost analizată bacteriologic în laboratorul spitalului, în ciuda solicitării mele prealabile. Acest lucru ar trebui să fie sistematic. Aceste proteze, prin constituția lor și contactul cu sistemul digestiv, sunt focare de infecții cu stafilococi.

Cât despre cei care ar îndrăzni să-mi judece decizia de a pleca având puțina demnitate fizică și morală care mi-a mai rămas, le interzic acest lucru. Sunt la ani-lumină de a-și putea imagina suferința fizică și neurologică permanentă provocată de această boală.

Studiile internaționale privind calitatea vieții plasează encefalomielita mialgică printre bolile cronice cu cel mai scăzut nivel al calității vieții. Rata sinuciderilor este foarte ridicată, pentru că nu există tratament, nu există îngrijire, nu există ascultare.

Am rezistat cu orice preț timp de trei ani de suferințe atroce. Acum depun armele. Este dreptul meu.

În orice caz, în Belgia.

Și salut profunda empatie și delicatețea îngrijirii medicale pe care am primit-o acolo. În sfârșit, ascultare, respect pentru demnitatea mea, integritatea mea fizică și luarea în considerare a durerii mele fizice și morale.

În Franța nu am ajuns încă acolo.

Țara mea m-a dezamăgit până la capăt: refuzul îngrijirilor, dar și refuzul de a ajuta la moarte. Mesajul care trebuie reținut de la medici este: „Muriți acasă, încet, dar fără să ne deranjați.”

Nici măcar nu am avut dreptul la îngrijiri paliative, deși nu mă mai pot spăla sau hrăni singur și durerile de spate sunt intolerabile.

Eutanasierea nu este o „alegere teribilă”, nu, atunci când nu mai există niciun moment de ușurare. Este o eliberare. Iar cei care se opun nu au suficientă imaginație și nu pot concepe că suferința poate dura la nesfârșit, ani de zile, fără nicio speranță de ameliorare sau de tratament.

Vor înțelege atunci când vor ajunge în situația respectivă. Sau când vor vedea o persoană apropiată degradându-se atât de mult, fără voia ei, încât vine un moment în care, da, este suficient. Ajunge.

Se protejează de această idee pentru că îi liniștește. Îi liniștește să creadă că medicina are răspuns la toate și că bolile invalidante rare nu există.

Refuz oricui dreptul de a mă judeca. Cu excepția cazului în care trăiește șase luni în corpul unui bolnav de encefalomielită mialgică aflat într-o stare severă, pentru a înțelege ce înseamnă oroarea absolută.

Mă gândesc la Samuel, în vârstă de 22 de ani, care a plecat în Austria pentru a recurge la sinucidere asistată în februarie anul trecut, din cauza unor suferințe neurologice intolerabile provocate de aceeași boală. Și pe care unii și-au permis să-l judece, la televiziune și în alte locuri, rostind lucruri infame, în timp ce el „supraviețuia” imobilizat la pat, în întuneric.

Mă gândesc la Kelvin, din Țările de Jos, în vârstă de 23 de ani, un tânăr strălucit, care se pregătește să înceapă aceleași demersuri în țara sa, pentru o encefalomielită mialgică severă.

Mă gândesc la Alicia Pallenchier, care suferă de atât de mulți ani.

La Johann Margulies, care a scris o carte minunată despre iadul acestei boli.

La Chantal Somm, președinta Asociației Millions Missing France, care luptă, în ciuda epuizării sale, pentru a proteja bolnavii de abuzurile instituționale.

Și la atât de mulți alții care suferă ani întregi fără răgaz.

La cei care ne-au părăsit în fața unei indiferențe și a unui dispreț absolut, în întreaga lume.

Nu scriu toate acestea pentru ca oamenii să aibă milă de mine. Nu am nevoie de milă. Nici pentru a atrage atenția asupra mea.

"Se va încerca denigrarea mărturiei mele, minimalizarea suferințelor mele"

Eram cel mai fericit dintre oameni înainte să mă îmbolnăvesc grav.

Denunț aici violența unui sistem medical care strivește bolnavul, în loc să-i vină în ajutor, atunci când acesta nu „se încadrează în tipare”.

Se va încerca denigrarea mărturiei mele, minimalizarea suferințelor mele, pentru că sistemul este construit astfel.

Păcat pentru cei care nu vor încerca să înțeleagă. Există cei care trăiesc asta. Ei știu.

Deja chirurgii specializați în chirurgie digestivă, în condițiile în care mii de victime ale protezelor pentru hernie se grupează în Franța și au aceleași simptome, îndrăznesc să vorbească despre „cabala” sau „teoria conspirației”.

Mii de oameni care suferă, care și-au pierdut viața profesională, mobilitatea, digestia, sexualitatea, viața afectivă, autonomia. Tot ceea ce constituie demnitatea unei vieți de om.

„I-am iertat întotdeauna pe cei care m-au jignit. Dar am lista.”

Jean-Jacques Sempé.

Tuturor fraților și surorilor mele de luptă.

Și tuturor celor care „s-au urcat în trenul vieții mele”, după cum spunea d’Ormesson, și pe care îi îmbrățișez din tot sufletul. Arnaud".