Cum citești eticheta la conserva de ton: ce înseamnă zona FAO și tipurile de ton

Chiar și cei care nu se numără printre marii consumatori de pește adoră tonul. Iar cel din conservă e la îndemâna oricui. E accesibil din punct de vedere al prețului și versatil în bucătărie. Numai că, în zilele noastre, până și simplul gest de a cumpăra o conservă de pește e mai complicat decât ar trebui să fie. Și nu e deloc ușor să alegi între zecile de sortimente de cutii colorate de pe rafturile magazinelor. Așa că primul pas important este să știi cum citești eticheta la conserva de ton.

Citirea cu atenție a etichetelor produselor, în special ale celor alimentare, ar trebui să facă parte din rutina cumpărăturilor zilnice. Dar cine are atâta timp și, mai ales, răbdare? Ne-ar trebui zile întregi să stăm să analizăm fiecare cutie din zecile aparent identice, care mai de care mai colorate, pline de coduri din cifre și litere misterioase. Iar când dăm și de acele simboluri specifice și de denumirile latinești ce amintesc de orele de biologie din liceu, totul se complică și mai mult.

Etichetele par să nu explice nimic concret pentru cumpărătorul obișnuit, grăbit și confuz, care vrea să-și facă rapid o salată de ton pentru cină. Totuși, eticheta unei conserve de ton chiar conține informații valoroase. Și te pot ajuta să faci o alegere informată. Și pentru că nimeni nu s-a sinchisit să ne explice în detaliu ce conține, e cazul să le analizăm împreună. Poți afla în cele ce urmează cum citești eticheta la conserva de ton, ce înseamnă zona FAO și care sunt tipurile de ton comercializate.

Cum citești eticheta la conserva de ton

Ești în fața raftului ticsit cu conserve de ton. Ți-e foame și tot ce vrei e să ajungi cât mai repede acasă și să înfuleci ceva rapid. Întorci conservă după conservă, încercând să deslușești inscripțiile codate de pe etichete, ca să alegi cea mai bună variantă. Și dai peste termeni de tip FAO, numere precum 51, 57 sau 71 și tot felul de denumiri ciudate. Tonul e ton, până la urmă. Ce contează dacă e „skipjack” sau „Katsuwonus pelamis”? Ei bine, trebuie să știi că fiecare element menționat pe etichetă are un rol foarte important. Și câteva minute petrecute la raft, citind eticheta corect, pot fi o investiție prețioasă pentru sănătate.

Ce înseamnă FAO

Codul format dintr-un număr de două cifre, precedat de abrevierea „FAO”, indică zona oceanică specifică din care a fost capturat tonul respectiv. Și este conform sistemului standardizat de clasificare dezvoltat de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură. Spre deosebire de peștele de crescătorie, unde eticheta poate indica direct țara de origine, tonul sălbatic trăiește în ape internaționale și migrează peste granițe. Iar codul FAO rămâne singura modalitate reală de a afla dacă tonul provine din Atlantic, Pacific, Oceanul Indian sau din Marea Mediterană.

Această informație, aparent tehnică și lipsită de relevanță, capătă, de fapt, o importanță aparte. Iar motivele sunt discutate frecvent, în ultimii ani, atât de organizațiile de protecție a consumatorilor, cât și de specialiștii în siguranță alimentară. Unul dintre ele este contaminarea potențială cu substanțe nocive, specifică anumitor zone. Și starea stocurilor de pește din regiunea respectivă este un aspect important pentru cei preocupați de sustenabilitatea pescuitului la nivel global.

Una dintre preocupările cel mai frecvent menționate este legată de zona de pescuit din zona accidentului nuclear de la Fukushima, din anul 2011. Acesta a dus la eliberarea unor cantități semnificative de substanțe radioactive, printre care Cesiu 137, în apele din nordul Oceanului Pacific. Recomandarea generală este de a se evita conservele care conțin ton capturat din zonele FAO 61, 67, 71, 77, 81, 87 și 88. Și asta tocmai din cauza riscului teoretic de contaminare asociat acestui incident.

Zone sigure și zone riscante

Totuși, informațiile disponibile rămân contradictorii. Iar unele zone menționate frecvent în acest context, precum FAO 71, care acoperă Pacificul central-vestic, sunt printre cele mai productive și mai importante arii pentru pescuitul tonului la nivel global. Și nu există dovezi solide și consistente ale unei contaminări semnificative reale. Cu alte cuvinte, e important să nu te panichezi. Odată ce produsul a fost aprobat pentru comercializare, nu ar trebui să stârnească atâta îngrijorare.

Zonele considerate mai sigure și mai populare pentru tonul din conservă pot fi luate în considerare de către cei mai prăpăstioși. Majoritatea tonului comercializat sub formă de conservă provine din zonele FAO 71, 51 și 57. Acestea acoperă Pacificul central-vestic și Oceanul Indian, zone considerate, în general, mai puțin problematice din perspectiva contaminării radioactive. FAO 51 și FAO 57 acoperă Oceanul Indian, fără legătură cu Pacificul de Nord și fără a fi afectate în vreun fel de accidentul de la Fukushima. Și reprezintă sursa unei părți importante din tonul conservat vândut pe piața europeană.

Există, totuși, o nuanță importantă de reținut chiar și pentru aceste zone considerate, în general, mai sigure. Studii recente indică faptul că tonul „yellowfin” capturat din Oceanul Indian este pescuit în exces. Iar conservele marcate cu codurile FAO 51 sau 57 pot proveni, în anumite cazuri, din stocuri aflate în pericol. Drept urmare, deși zona nu prezintă risc de contaminare, e problematică din perspectiva sustenabilității. Asta în funcție de specia de ton capturată acolo. Așa că și specia contează, de multe ori, chiar mai mult decât simpla zonă de proveniență.

Cât de mult contează specia de ton conservat

Un detaliu foarte important în cum citești eticheta la conserva de ton este tipul peștelui. În vreme ce zona FAO oferă informații despre proveniența geografică, denumirea speciei e menționată de obicei cu litere mai mici pe eticheta cutiei. Și oferă informații chiar mai importante despre calitatea nutrițională și siguranța produsului pe care urmează să-l consumi. Nivelul de mercur variază semnificativ între diversele specii de ton. E motivul pentru care merită căutată denumirea exactă a speciei. Fie că este vorba despre skipjack sau Katsuwonus pelamis, albacore sau Thunnus alalunga, yellowfin sau Thunnus albacares, bigeye sau Thunnus obesus, ori bluefin sau Thunnus thynnus.

Tonul de tip skipjack, cunoscut popular și sub numele de „ton dungat”, rămâne, de departe, opțiunea cea mai recomandată dintre toate speciile disponibile comercial. Și asta datorită dimensiunii sale relativ mici și a duratei de viață scurte, comparativ cu alte specii de ton. Alte tipuri de ton, precum bigeye sau „tonul obez”, trăiesc mult mai mult și sunt mult mai mari. În consecință, acumulează semnificativ mai mult mercur în țesuturi. Se întâmplă asta din cauza fenomenului de bioacumulare, prin care substanțele toxice se concentrează progresiv, afectând prădătorii mari, longevivi, aflați în vârful lanțului trofic.

Mărimea și longevitatea au rolul principal

Explicația științifică din spatele acestei diferențe semnificative între specii ține de fenomenul menționat de bioacumulare. Substanțele toxice, precum metilmercurul, nu se elimină eficient din organismul peștilor. Ele se acumulează treptat, pe parcursul întregii vieți a animalului respectiv, în special în țesutul muscular. Un pește mic, cu o durată de viață scurtă, precum tonul skipjack, nu are suficient timp să acumuleze cantități semnificative de mercur. Asta spre deosebire de un pește mare, longeviv, precum tonul obez sau tonul roșu. Aceștia pot trăi câteva zeci de ani, acumulând constant substanțe toxice.

Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară a stabilit o doză săptămânală tolerabilă de metilmercur de 1,3 micrograme per kilogram de greutate corporală. Asta înseamnă că o persoană de 70 kg nu ar trebui să depășească aproximativ 91 de micrograme de metilmercur pe săptămână, din toate sursele de pește consumate. Acest prag oferă un context util pentru a înțelege de ce alegerea corectă a speciei de ton, mai ales pentru consumul regulat sau frecvent, poate contribui la menținerea stării de sănătate pe termen lung. Mai ales pentru categoriile de persoane mai vulnerabile, precum copiii mici sau femeile însărcinate.

Certificările de sustenabilitate au rolul lor

Dincolo de zona FAO și specia menționată, multe conserve de calitate afișează și diverse certificări specifice. Acestea sunt menite să confirme practici responsabile de pescuit. Printre cele mai cunoscute certificări se numără sigla Marine Stewardship Council, cea a Aquaculture Stewardship Council pentru produsele de acvacultură, sau eticheta Dolphin Safe. Ele confirmă că metoda de pescuit folosită nu a pus în pericol populațiile de delfini din zona respectivă. Metoda de captură, la rândul ei, merită atenție suplimentară pentru cei preocupați de impactul asupra ecosistemelor marine. Tehnicile tradiționale, precum pescuitul cu undiță, individual, rămân semnificativ mai ecologice decât plasele industriale de mari dimensiuni. Acestea din urmă capturează cantități semnificative de specii nedorite, prinse accidental alături de tonul propriu-zis.

Cum ar trebui să arate o etichetă care merită citită

Legislația europeană pentru etichetarea conservelor are reglementări precise. La etichetarea tonului proaspăt, vândut la raionul de pește, reglementările europene sunt mult mai stricte și mai detaliate. Dar reglementările pentru conservele de ton sunt mai puțin riguroase. Deși Uniunea Europeană solicită producătorilor să specifice exact ce anume se află în conservă. Și e motivul pentru care fiecare ingredient trebuie menționat clar pe etichetă.

Totuși, informațiile nu sunt întotdeauna afișate vizibil și accesibil așa ccum ne-am dori. Acest aspect explică, de altfel, de ce mulți consumatori nu au observat niciodată aceste detalii, deși ele există, tehnic vorbind, pe eticheta fiecărei cutii cumpărate. Informația este acolo, dar adesea scrisă cu litere mici, plasată discret pe o laterală sau în spatele ambalajului. Sunt locuri în care prea puțini își fac timp pentru a citi cu atenție.

Pe de altă parte, dacă știi exact cum citești eticheta la conserva de ton și ce să cauți pe ea, întregul proces se simplifică simțitor. Întorci cutia și cauți codul FAO. Dacă se încadrează între 51, 57 și 71, totul e în regulă. Apoi, verifici denumirea speciei. De preferat ar fi să alegi skipjack (dungat) sau Katsuwonus pelamis. Dacă ai timp și interes suplimentar, arunci o privire și la eventualele certificări de sustenabilitate afișate. Tonul skipjack are, de obicei, o carne mai închisă la culoare și un gust ceva mai intens. Este o opțiune echilibrată, atât din perspectiva siguranței alimentare, cât și a impactului redus asupra ecosistemelor oceanice.

Ce faci dacă eticheta nu oferă suficiente detalii

Din păcate, nu toate mărcile disponibile pe piața românească oferă același nivel de transparență în privința acestor detalii. Unele cutii menționează clar zona FAO și specia exactă. Altele, însă, sunt vagi, folosind formulări generice precum „ton” sau „bucăți de ton”, fără nicio precizare suplimentară despre specia exactă sau zona de proveniență. În aceste situații, cea mai practică recomandare este să optezi pentru mărcile care oferă transparență completă. Ține cont de faptul că absența acestor informații e ca un semnal de alarmă, relevant pentru calitatea generală și seriozitatea producătorului respectiv.

Sursa foto: Shutterstock

Alte surse: smartuna.com, fao.org, foodprint.org, infocons.ro, eisberg.ro,

Citește și De ce te balonezi după masă – obiceiuri care contribuie la disconfort