Președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie

Suntem în plină furtună. Statele Unite ale Americii traversează o criză de unitate și încredere internă cum nu a mai fost de la Războiul Civil. O societate profund divizată și tensionată își duce bătălia politică și culturală crucială între două opțiuni antagoniste, o confruntare de al cărei rezultat va depinde viitorul american și probabil cel … The post Președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie appeared first on spotmedia.ro.

Președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie
Suntem în plină furtună. Statele Unite ale Americii traversează o criză de unitate și încredere internă cum nu a mai fost de la Războiul Civil. O societate profund divizată și tensionată își duce bătălia politică și culturală crucială între două opțiuni antagoniste, o confruntare de al cărei rezultat va depinde viitorul american și probabil cel al ordinii globale pe termen lung. Democrațiile liberale occidentale sunt în impas. Uniunea Europeană se clatină atunci când se pune problema solidarității financiare. NATO este contestat în termeni dramatici chiar de președintele țării unde debarcarea anglo-americană a readus libertatea, democrația și respectul pentru drepturile omului, răsturnând regimul colaboraționist cu Germania nazistă. Exact acum 80 de ani, Hitler se plimba triumfător pe Champs-Élysées, într-o țară învinsă, iar Stalin trimitea ultimatumuri sfidătoare la adresa suveranității națiunilor din Europa de Est, pentru anexarea teritoriilor unor state vecine. Comunismul și fascismul erau atunci în plină expansiune. Pe ambele le-au învins, în secolul XX, SUA și sistemul democrațiilor liberale, nu Franța colaboraționistă. Ca o ironie a istoriei, Parisul vrea în prezent autonomizarea strategică de SUA și apropierea de regimul agresiv al lui Putin, care a sfidat dreptul internațional și a anexat Crimeea. Greu de înțeles această nefirească răsucire, pe care cu prea multă ușurință unii lideri europeni o pun pe seama dezgustului față de Trump. O explicație comodă, superficială. În realitate, Uniunea Europeană își datorează existența și dezvoltarea în pace și prosperitate umbrelei de securitate a SUA și NATO (căci altfel ar fi arătat ca România sau Bulgaria), așa încât Proiectul European este esențialmente un proiect occidental și așa va rămâne.   Astăzi, puterile dictatoriale, mincinoase și sângeroase orientale, China și Rusia, întemeiate pe reprimarea brutală a oricărei opoziții interne, își extind influența în Europa și în lume, cu largul concurs al unui Occident dezbinat și criticat din interior, de pe rețele sociale infiltrate cu mii de conturi false rusești și chinezești. Populismul debordează în campanii isterice anti-occidentale, anti-capitaliste, anti-liberale, anti-europene, anti-americane, anti-globalizare, pe care naivii fără dimensiunea istorică a conștiinței politice le acceptă și le amplifică cu exaltare. Ordinea occidentală postbelică, cea pe care o vrem continuată și care a adus indiscutabil cel mai înalt nivel de libertate, drepturi individuale, dezvoltare și satisfacție economico-socială din istoria umanității, este la rândul ei în declin. Radicalizarea și polarizarea ideologică au aruncat în aer echilibrul, raționalitatea și moderația care au condus la succesul societăților occidentale în deceniile de după 1945 dar și la căderea Cortinei de Fier și eliberarea Europei Centrale și de Est din teroarea comunismului. Ambele distopii ideologice ale secolului trecut au fost (temporar) năruite de liberalism dar iată că etosurile neomarxist și fascist revin spectaculos, urându-se reciproc dar fiind, în esență, înrudite. Oricum am lua lucrurile, trebuie să recunoaștem că în centrul acestor uriașe turbulențe care ne amenință însuși modul de viață și valorile se află criza democrației americane. Prin greutatea influenței pe mai multe planuri și prin puterea ei de inducție (la bine și la rău), America dă în continuare tonul în întreg spațiul euro-atlantic. Polarizarea sistemului politic american nu este nouă, dar radicalizarea ideologică asociată acum polarizării da, este fără precedent. Progresiștii devin tot mai „progresiști”, crezând că a venit momentul să distrugă statuile care le amintesc de realitatea istoriei multiseculare a țărilor lor și să pună pumnul în gura celor care semnalează cu luciditate exagerările corectitudinii politice, iar conservatorii devin tot mai „conservatori”, convinși că nu mai este altceva de făcut decât de pus mâna pe pușcă și pe Evanghelie pentru a face ordine și disciplină. Ciudat este că progresiștii, pe vremuri suporterii libertății de exprimare, introduc cu frenezie delictul de opinie (în universități, mass-media, cinematografie, artă, la locul de muncă în administrația publică sau în companii private), în cel mai pur stil comunist, iar conservatorii, altădată exponenții tradiției anglo-americane a globalizării și pieței libere, impun astăzi granițe, faimoase și caraghioase ziduri, protecționism. Nimic nu mai este cum era. Și, cel mai grav, liberalismul autentic care se interpunea cu înțelepciune între cele două extreme, dispare pe zi ce trece. Moderații din ambele tabere devin tot mai puțini. Și vine, în sfârșit, punctul culminant, momentul „măsurării forțelor” celor două viziuni concurente aparent ireconciliabile, apoi al soluțiilor sistemice pentru ieșirea la liman. Pe 3 noiembrie, americanii își aleg viitorul președinte. Un președinte care nu doar că este titularul constituțional al unor prerogative, responsabilități și competențe executive fără egal în spațiul democrațiilor occidentale, dar este și depozitarul speranțelor de mai bine și exigențelor morale ale societății americane și aliaților care (mai) cred încă în SUA. Un rol imens așezat pe umerii celui care va fi ales în seara de 3 noiembrie. Dar cine să fie acesta? Aș formula, pe scurt, trei asumpții, esențiale în opinia mea, în legătură cu președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie pentru echilibrare, recâștigarea încrederii și insuflarea unei viziuni unificatoare: 1. Ceea ce este clar este că SUA au nevoie de alt președinte pentru a depăşi criza de încredere din democraţia internă şi pentru a reînsufleţi societatea americană, pentru cel puţin încă o generaţie. Adâncirea faliei, tensiunea şi confruntarea trebuie oprite. Donald Trump nu poate, nu vrea sau nu știe să gestioneze criza democrației americane, fiindcă nu a avut niciodată cultura politică necesară leadershipului inteligent al unei mari națiuni, care nu poate fi condusă ca o companie de imobiliare. 2. Ceea ce nu este deloc clar e dacă Joe Biden ar fi acel președinte capabil să scoată SUA din divizarea profundă şi radicalizarea în care s-a intrat. Referințele și indiciile nu sunt deocamdată entuziasmante și există riscul unei noi dezamăgiri în următorii ani. 3. SUA și lumea au acum nevoie de un „inspiring President”, de un lider care să insufle un etos american pozitiv, așa cum s-a mai întâmplat de câteva ori în istorie (Abraham Lincoln, Woodrow Wilson, F.D. Roosevelt în primele două mandate, J.F. Kennedy la începutul anilor ‘60, Ronald Reagan în anii ‘80, chiar și Obama în 2008). Nu am fost și nu sunt un susținător al președintelui Trump. Dimpotrivă, l-am criticat încă din 2017, în articole care pot fi ușor identificate. Nu spun nici că toate lucrurile pe care le-a făcut administrația Trump în acest mandat au fost greșite, pentru că ar fi o exagerare. Dar spun că, în acest moment, prin modul în care Donald Trump a gestionat lucrurile în ultimii ani, agravând criza de încredere a democrației americane și a Occidentului, SUA au nevoie de alt președinte. Aici nu am nicio îndoială. Partea mai dilematică și mai nuanțată vine acum. Poate fi oare Joe Biden, singurul rămas în cursă la democrați, salvatorul Americii și al Occidentului, liderul care să inspire generația actuală, atât de divizată, care să reinventeze puterea americană și fascinația American Dream, care să îndeplinească exigențele etice și morale ale unei politici care se vrea înnoită? Joseph Robinette Biden va împlini în noiembrie, adică în luna alegerilor, 78 de ani. Dacă va fi ales și inaugurat în ianuarie 2021, în primul său an de mandat va împlini așadar 79 de ani, recordul seniorității la Casa Albă. La finalul mandatului, ar avea aproape 83. O vârstă frumoasă. Nu este însă neapărat vârsta potențialului intelectual și fizic maxim al unui om, cu atât mai mult al liderului executiv al primei mari puteri a lumii. Ceva nu este în regulă în mecanismul selecției politice din partidele americane. În plus, scandalul de corupție din Ucraina, din jurul firmei Burisma (la care fiul său, Hunter, a fost în Board, între 2014-2019), ia amploare. Burisma este acuzată că a oferit mită în afacerile pe care le are în Ucraina. Se pare că există și o înregistrare controversată a unei discuții între fostul președinte Poroșenko și fostul vicepreședinte Biden[1], în care se cere un favor. Sigur, este doar un scandal, cu imense conotații politice, și în SUA, și în Ucraina. Nu este nimic dovedit, dar devine riscant pentru credibilitatea candidatului democrat. Peste tot într-o democrație vigilentă (ba chiar și în România, aș spune) partidele știu din experiențe amare că asemenea zvonuri și/sau înregistrări dubioase cu candidații la prezidențiale, chiar și atunci când nu dovedesc explicit nicio infracțiune, pot fi „fatale” candidatului respectiv. Convențiile Naționale ale republicanilor și democraților nu au avut încă loc. Pur teoretic, marile partide nu și-au stabilit candidații definitivi și mai pot apărea surprize. Oare se pot întâmpla minuni în ceasul al doisprezecelea? Practic, este foarte greu de crezut că Trump și Biden nu vor obține nominalizările pentru alegerile din toamnă, fiind singurii candidați rămași în cursă în partidele lor. În cazul lui Trump, nu avem absolut nicio îndoială. Doar motive și circumstanțe extraordinare l-ar mai putea împiedica să candideze. În cazul lui Biden, dacă scandalul Burisma explodează la cote paroxistice luna viitoare, Partidul Democrat ar trebui să găsească o soluție alternativă in extremis. Nu exclud complet un asemenea scenariu, deși este puțin probabil. Donațiile pentru campania lui Biden depășesc deja 300 de milioane de dolari. S-a investit în victoria lui Biden. Pur și simplu Partidul Democrat nu a avut soluții mai convingătoare iar tinerii politicieni remarcabili care au încercat marea cu degetul (de exemplu, Pete Buttigieg) nu au făcut față luptei dure din alegerile primare și s-au retras, unul câte unul. Tabloul electoral american din 2020 nu arată deloc bine. Nici jos, la baza societății, unde unii trag cu frânghii groase statuile de pe soclu și aruncă cu vopsea roșie (asta când alții din aceeași tabără politică nu jefuiesc, nu dau foc și nu ies încântați cu televizorul sau cutiile cu bascheți roșii prin vitrina magazinelor) iar ceilalți își cumpără în tăcere cartușe pentru a-și apăra proprietățile. Nici sus nu arată prea bine, unde doi septuagenari neconvingători și vulnerabili nu gestionează înțelept criza și nu fac decât să adâncească falia gravă între cele două opțiuni rivale. În esență, ambele opțiuni ideologice vizează soluții autoritare. Unii vor să dea afară din universități profesorii albi care nu își toarnă cenușă în cap și nu susțin cu subiect și predicat că „omul alb are privilegii și îl discriminează sistemic pe omul negru”, așa cum vor ei ca toată America la unison să spună, iar ceilalți vor să cheme armata federală pe străzi să reinstaureze ordinea. Nici una, nici cealaltă nu sunt soluțiile rezonabile și nu vor funcționa. Acum 30 de ani, noi trăgeam de gât în jos statuia lui Lenin, la Casa Scânteii. Acum 17 ani, irakienii fericiți făceau la fel cu statuia lui Saddam Hussein la Bagdad. Iată că astăzi progresiștii americani doboară statuia primului președinte al Statelor Unite, George Washington, într-un gest a cărui dorită sau nedorită simbolistică pare o rupere a contractului constituțional între federația americană și grupul revoluționarilor neomarxiști. Și totuși, deși poate părea doar că roata istoriei se învârte, între primele două cazuri și al treilea este o diferență uriașă, vizibilă în tipurile de regimuri politice, de dictatură, respectiv liberal, pe care cei trei șefi de state le-au instaurat. În afara gestului în sine, nicio altă comparație nu este justificată. Despre consecințele pe plan internațional ale slăbirii SUA prin vulnerabilizarea și decredibilizarea democrației și instituțiilor interne nici nu mai are sens să vorbim. Începând cu anti-americanismul și ostilitatea față de relația transatlantică, vizibilă și la Washington și la Paris, toată această desfășurare absurdă a evenimentelor pare să echivaleze cu sinuciderea politică și culturală a Occidentului. Este un truism să mai spunem că principalele beneficiare ale mișcărilor contestatare radicale interne ale Vestului sunt China și Rusia iar marii perdanți suntem noi, cei de la periferia geopolitică, istorică și culturală dintre cele două lumi, respectiv lumea liberă și lumea despotică. Clubul select în care am aspirat atâta vreme să aderăm, noi cei din Estul Europei, care ne-am trăit copilăria și adolescența în comunism, tocmai s-a defectat. Am intrat, cum se zice în popor, la „spartul târgului”. Din SUA a plecat triumful Occidentului și democrațiilor liberale în secolul XX, și tot din SUA a plecat declinul democrației liberale și ascensiunea populismelor de dreapta și de stânga. Pentru a închide și apoi relua această buclă istorică, să acceptăm că tot din America trebuie să repornească încrederea în valorile liberale autentice, în forța rațiunii și a moderației, în unitatea strategică a Occidentului transatlantic. Sciziunea ideologică a Europei este încă atenuată de sistemul electoral proporțional, care favorizează o luptă în trei sau în patru, nu doar o împărțire în două jumătăți. Ne place sau nu, dincolo de complexitatea evidentă a unui război cultural și ideologic profund, Președintele Statelor Unite ale Americii este întruchiparea constituțională și simbolică a acestui ideal de reparare a SUA și a lumii libere. Din această perspectivă, mă tem că Președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie nu candidează în alegerile din 3 noiembrie 2020. [1] https://112.international/politics/tapes-of-derkach-what-biden-told-poroshenko-52462.html The post Președintele de care SUA și lumea liberă au acum nevoie appeared first on spotmedia.ro.