Jocul păpușilor. Scrisoare pentru sora dispărută

S-a măritat din dragoste cu profesorul ei de Socialism Științific din facultate, care era mai mare decât ea cu 20 de ani. El era și activist PCR cu propaganda pe facultate și aviza/cenzura revista studențească de la Galați. Acum, băiatul lor, 25 de ani, locotenent în armata română, se pregătește să plece în misiune în […]

Jocul păpușilor. Scrisoare pentru sora dispărută
S-a măritat din dragoste cu profesorul ei de Socialism Științific din facultate, care era mai mare decât ea cu 20 de ani. El era și activist PCR cu propaganda pe facultate și aviza/cenzura revista studențească de la Galați. Acum, băiatul lor, 25 de ani, locotenent în armata română, se pregătește să plece în misiune în Afganistan. Captivi în pandemia ultimilor luni, avem sentimentul că viața ni s-a oprit din drum. COVID-19 pare că e prima și ultima tragedie a lumii. În realitate, fiecare dintre noi a trăit începuturi, sfârșituri, drame concrete și ireversibile, dar a continuat să meargă înainte. Libertatea publică azi o scurtă poveste scrisă de ziaristul și scriitorul Petre Barbu, cel care a acceptat să mărturisească public un episod apăsător din viața lui. O viață comună, în fond, plină de regrete, de bucurii, de lucruri pe care le aflăm târziu sau pe care nu avem puterea să le descâlcim niciodată.Sper că ești bine… Uite că s-au împlinit opt ani! Săptămâna trecută, am aprins niște lumânări la biserică. Și mi-a rămas una în plus. Am luat prea multe? Pentru cine s-o aprind, pentru ”Vii” sau pentru ”Adormiți”?Mi-am amintit, nu știu cum, de domnul profesor. Probabil că știi. S-a dus luna trecută. Și el s-a chinuit, dar mai puțin ca tine, pentru că n-a avut cancer. I-am aprins o lumânare.După ce-am plecat, mi-am amintit că, în urmă cu vreo doi-trei ani, când mi-a apărut o carte, dom’ profesor mi-a trimis o scrisoare, de vreo douăzeci și ceva de pagini, scrisă cu două rânduri de pastă de pix, dintr-o suflare, mi-a stat mintea-n loc! Îmi citise cartea și îmi scrisese. Cea mai tare cronică la o carte de-a mea! I-a bătut la fund pe toți cronicarii care au scris despre cărțile mele. (Nu i-am numărat, dar nu mă plâng.) În scrisoarea asta, dom’ profesor m-a purtat, cum îl știi, de la Ceaușescu la Regele Mihai, de la Blaga la A. Păunescu, de la Pătrășcanu la Liiceanu, o ciorbă fiartă la foc mic… Dar o ciorbă foarte bună, care a spus o poveste. Povestea iubirii voastre. Stai liniștită, că nu mi-a dat amănunte, dar transpare din înfrigurarea fiecărui cuvânt. Mi-a atras atenția și asupra unor greșeli de ortografie, foarte bun lector!După cum știi, eu nu l-am plăcut, dimpotrivă, mi-a fost cam antipatic. Avea farmec, lipici, avea papagal, era citit, cu experiențe de viață, dar era comunist. Asta mi-a stat în gât de când l-ai luat de bărbat. Cum, dracuʼ, Doamne, iartă-mă!, te-ai îndrăgostit de el? Nu vreau să știu de ce-ați divorțat. Dumnezeu știe. Dar nu mă pot împăca cu gândul că bărbatul pe care l-ai iubit (și el te-a iubit) a plâns, în tinerețe, la moartea lui Stalin, că era un fanatic, convins socialismul va izbândi în lume. Comunist, stalinist, naționalist, un tovarăș care a negat chiar și temnițele comuniste… Nu-l judec, nu te judec.Mă gândesc că, mulți ani, n-am știu de faza asta: dom’ profesor era cenzorul de partid la revista studențească la care am debutat cu nuvela aia, ”Jocul păpușilor”. Cât de fericit am fost! Țin minte că așteptam autobuzul în stație, cu vreo 20 de exemplare de revistă, și-mi venea să le împart trecătorilor: vedeți, eu sunt ăsta care a publicat ”Jocul păpușilor”! (Fericirea asta a scrisului e irepetabilă și imposibil de povestit.)Dar n-am știut că pe vremea aia deja vă cunoșteați, dom’ profesor și studenta lui preferată. El știa că sunt fratele tău. Mă întreb dacă mi-ai pus cumva o pilă ca să-mi aprobe publicarea… Gândesc cu păcat, nu-i așa? Mare păcat am gândit! Oricum, îi sunt recunoscător pentru că, în calitate de șef cu  propaganda PCR, a dat drumul nuvelei mele, care nu se înscria deloc în ”linia de partid”.Să revin… Da, îi mai sunt recunoscător și pentru că mi-a scris. Să știi că i-am mulțumit. De atunci, n-am mai vorbit. Nici nu știu ce să fac cu scrisoarea asta. O țin în arhiva familiei. Și după ce mă duc și eu…?În rest, sunt bine, ca o păpușă care continuă să joace în ”jocul păpușilor”.