Genialul Nichita despre Ploieștiul lui: „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!”

S-a născut la Ploiești, într-o zi de primăvară. A fost considerat, alături de Eminescu și Arghezi, poet nepereche al unui neam. Despre limba română spunea că este „dumnezeiesc de frumoasă”. Pe numele său Nichita Hristea Stănescu, el a lăsat Ploieștiului și unei nații întregi opere de o valoare inestimabilă. Asta deși, despre el, prieteni ai […] Articolul Genialul Nichita despre Ploieștiul lui: „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!” apare prima dată în Observatorul Prahovean.

Genialul Nichita despre Ploieștiul lui: „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!”

S-a născut la Ploiești, într-o zi de primăvară. A fost considerat, alături de Eminescu și Arghezi, poet nepereche al unui neam. Despre limba română spunea că este „dumnezeiesc de frumoasă”. Pe numele său Nichita Hristea Stănescu, el a lăsat Ploieștiului și unei nații întregi opere de o valoare inestimabilă. Asta deși, despre el, prieteni ai săi spuneau că „alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul. Efervescență și geniu care l-au costat viața. Probabil, fără acest viciu, nimic nu ar mai fi fost magic la el și în scrierile lui”.

Repetent la 7 ani, iar mai târziu, de-a dreapta lui Eminescu

Nichita Stănescu s-a născut în mahalaua Sfânta Vineri. Și-a petrecut primii 18 ani din viață la Ploiești unde a scris și primele sale poezii. „Nini”, cum îl numeau apropiații, a reușit să rămână repetent în clasa I, fiindcă se dovedise a fi „prea” poet pentru lumea în care trăia. La 7 ani vorbea cu pomii, florile și câinii… O zi întreagă putea urmări un șir de furnici sau cum își țes pânza păianjenii. Pe măsură ce ani au trecut, micul Nichita ajunsese să fie divinizat de către profesorii de la Liceul „Petru și Pavel” din Ploiești, pentru genialitatea minții sale.

„Să ai grijă de tine! Porți povara grea a talentului și va trebui să  o urci pe culmi…” îi spuneau aceștia. Întreaga sa adolescență a petrecut-o într-un subtil climat cărturăresc. A trăit pentru scris și tot ceea ce a ieșit din mintea sa de geniu l-ar putea încadra, cu siguranță, de-a dreapta lui Eminescu.

„Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!” obișnuia să spună Nichita despre Ploiești ori de câte ori i se ivea ocazia.

Pe  nemuritorul Nichita, unul dintre cei mai valoroși poeți ai României, nu l-au interesat bunurile materiale, dar a iubit nebunește oamenii. A deschis ușile casei sale pentru foarte mulți poeți aflați la început de drum și pe fiecare l-a ajutat, în felul său, să își găsească identitatea.

Marele Nichita a fost autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri și proză poematică și a multor altor texte și poezii publicate în periodice ori rătăcite pe la prietenii săi buni.

Femeia -muză din viața geniului poeziei românești

El niciodată nu a avut bani și asta fiindcă era un cheltuitor. Toate sumele pe care le câștiga din scrierile sale de geniu (uriașe pentru acele vremuri) se duceau pe petreceri cu prietenii sau pe pasiuni trecătoare cum ar fi monedele și ceasurile vechi. Nichita era înconjurat de profitori care îi „ tocau” banii, însă nu putea refuza pe nimeni. Regimul comunist l-a considerat „o mare valoare națională”, iar cărțile sale aveau tiraje uriașe și se vindeau ca „pâinea caldă”.

Geniul Ploieștiului a fost căsătorit de trei ori, dar marea lui iubire a fost poeta Gabriela Melinescu, cu care a împărțit 10 de ani de viață pe când era căsătorit cu Doina Ciurea. Dragostea pentru poetă l-a făcut pe Nichita să vadă în ea tipul de femeie ideală, iubită și, deopotrivă, muză  în scrierile lui.

La moarte, Nichita nu mai avea nici măcar o celulă de ficat în el

Din nefericire pentru genialitatea minții sale, Nichita Stănescu a trăit doar 50 de ani, lăsând în urmă, aici, pe Pământ, numeroase întrebări și scrieri de geniu ce s-au dus odată cu mintea sa sclipitoare. S-a stins din cauza unei crize puternice la ficat, medicii, în urma autopsiei, constatând că marele Nichita, practic, nu mai avea nici măcar o celulă de ficat în el. Și-l băuse pe tot… Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir” .

În urma lui rămâne strălucirea unor ochi albaștri, pătrunzători, o mintea ascuțită vecină cu geniul și omul pe care mulți l-au iubit ca pe un zeu.

Articolul Genialul Nichita despre Ploieștiul lui: „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!” apare prima dată în Observatorul Prahovean.